F. M. Dostoievski, FRATII KARAMAZOV

Fraţii Karamazov e un roman pe care-l citeşti pe nerăsuflate. Este considerat  cel mai bun roman a lui Dostoievski. Acesta dorea să scrie şi un al doilea volum, o continuare a acestuia, care să-l aibă ca personaj principal pe Aleksei Karamazov, dar din păcate, a fost răpus de moarte înainte de a-şi duce această dorinţă la bun sfârşit.     Continuarea e oarecum prevestită şi în acest volum cu privire la unele personaje despre care autorul se limitează a ne spune că o să ne povestească mai încolo.

Romanul prezintă viaţa unei familii ruseşti din localitatea Skotoprogonievsk. Capul familiei, Fiodor Pavlovici Karamazov a fost căsătorit de două ori, în ambele cazuri mânat de interesul material.

Prima soţie – Adelaida Ivanovna Miusova – provine dintr-o familie de boieri, iar din cauză că familia ei se împotriveşte căsătoriei cu Fiodor Pavlovici acesta se hotărăşte să o răpească. După o căsnicie măcinata de certuri şi bătăi, se hotărăşte să-şi părăsească soţul şi copilul – Dimitri Karamazov – şi fuge cu „un amărât de învăţător sărac”. La scurt timp îşi va găsi sfârşitul. Copilul este lăsat în grija slugei credincioase Grigori şi uitat de tată, apoi este luat de unchiul său Piotr Alexandrovici Miusov. Miusov îl încredinţează la rândul lui, spre creştere, „unei cucoane din Moscova, şi ea tot mătuşă de-a doua”. La moartea mătuşii e luat de una dintre fiicele acesteia. Tânărul Dimitri nu îşi termină studiile şi îmbrăţişează cariera militară. Ajuns ofiţer îşi pierde gradul în urma unui duel, „ca mai apoi să-şi recapete iarăşi gradul şi să se ţină noapte de noapte de chefuri, risipind banii în dreapta şi-n stânga.”

Fiodor Pavlovici se căsătoreşte apoi cu Sofia Ivanovna, care-i dăruieşte alţi doi feciori: pe Ivan şi pe Aleksei. După moartea soţiei şi aceşti doi copii vor fi lăsaţi în grija credinciosului Grigori. Dar generăleasa care o crescuse şi pe răposata lor mama îi va lua în grija ei. La moartea generălesei cei doi copii primesc o moştenire de o mie de ruble fiecare. Copiii vor rămâne atunci sub protecţia principalului moştenitor al răposatei, Efim Petrovici Polenov.

Cel mai mare dintre aceşti doi fraţi, Ivan, urmează studiile universitare şi creează oarecare vâlvă prin articolele pe care le publică în gazete, ajungând să fie bine primit în cercurile intelectuale. Fratele mai mic, Alioşa, nutreşte încă din pruncie dragoste de oameni, motiv pentru care abandonează şcoala pentru a îmbrăca rasa monahală.

Un al partulea presupus fiu i se mai naşte lui Fiodor Pavlovici – Smerdiakov. Acesta fusese conceput în urma unui pariu frivol a lui Pavlovici cu prietenii lui. Mama lui moare la naştere, iar băiatul va rămâne de asemenea în grija lui Grigori care-l creşte ca pe propriul copil. Smerdiakov nu va păstra nicio urmă de recunoştinţă pentru binele pe care i-l face Grigori şi soţia acestuia Marfa Ignatievna. Cu o sănătate precară, măcinat adeseori de crize de epilepsie, copilul se simte atras şi îmbrăţisează ideile ateului Ivan pe care nu le înţelege însă decât în mod superfcial. El este considerat de majoritatea oamenilor drept un semidoct sau sfertodoct cum se exprimă la un moment dat unul dintre personajele romanului.

Dorind să îşi încheie socoteliile legate de moştenirea rămasă de la mama lui, Dimitri Karamazov încearcă prin intermediul stareţului Zosima, o împăcare cu avarul său tată. Dar departe de a duce la o înţelegere, această întâlnire va reliefa caracterul superficial şi ignoranţa lui Fiodor Pavlovici şi aduce în prim plan lupta celor doi- tată şi fiu – pentru Gruşenka, femeie pentru care fiul Dimiri, îşi părăseşte logodnica – pe Katernina Ivanovna – ; şi pe care tatăl o ademeneşte cu suma de trei mii de ruble, sumă pe care Dimitri se simte îndreptăţit să o mai primească din moştenirea mamei.

Femeia iubită, Gruşenka, devine o obsesie pentru tânărul Mitea. Într-o seară, chinuit din cauza banilor care-i fuseseră încredinţaţi spre a fi trimişi la Moscova,  de Katerina Ivanovna, şi pe care-i risipise pe un chiolhan cu Gruşenka, tânărul Mitea îl snopeşte în bătaie pe tatăl său.

Primul volum se încheie cu moartea stareţului Zosima, duhovnicul lui Aleksei, iar cel de-al doilea volum începe cu înmormântarea stareţului.

Din ce în ce mai chinuit de lipsa celor trei mii de ruble şi de teama că în lipsa lui Gruşenka ar putea să îi facă o vizită tatălui, merge în faptul nopţii hotărât să-i surprindă pe cei doi trădători. Dar Gruşenka nu e la „casa părintească”. Surpins de Grigori, îl îmbrânceşte şi în loveşte, apoi o ia la fugă. Mânjit de sânge o determină pe slujnica Gruşenkăi să îi spună unde i-a plecat stăpâna. Află că aceasta a plecat să se întâlnească cu dintâiul iubit, care o trădase şi se căsătorise cu alta, rămas acum văduv şi care doreşte, aflând că Gruşenka a strâns ceva avere, să se căsătorească cu ea. Mitea se hotărăşte să o lase să fie fericită cu polonezul ei, dar nu înainte de a o surprinde cu un alt chiolhan, iar în zorii zilei plănuieşte să îşi încheie socotelile cu viaţa. Gruşenka îşi dă seama că întâia ei dragoste fusese mai mult o încăpăţânare de-a ei, o obsesie şi nu mai vede în bărbatul cândva iubit decât o umbră a celui pe care şi-l amintea ea. Realizează că cel pe care îl iubise este Mitea. Cei doi îndrăgostiţi decid să se logodească, dar sunt surprinşi în zorii zilei de anchetatorii morţii lui Fiodor Pavlovici care decid să-l aresteze pe Dimitri. Supus unui interogatoriu obositor se constată că toate probele susţin vinovăţia acestuia. Urmează un proces în care, în ciuda nevinovăţiei, Mitea este condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică în Siberia.

Sunt multe de spus despre acest roman. Imaginaţi-vă că Dostoievski nu a reusit să-şi epuizeze ideiile în cele peste o mie de pagini dorind să scoată un alt volum.

Se spune despre acest roman că însumează tragediile celor din neamul Karamazov: soţiile decedează la puţin timp de la încheierea căsătoriei, tatăl e ucis (nu am de gând să vă destăinui cine este adevăratul ucigaş), Dimitri e închis pentru o crimă pe care nu a săvârşit-o, Ivan înnebuneşte, iar părerea celor din jur e că decesul acestuia e iminent, Alioşa, potrivit unor mărturii, în cel de-al doilea tom, rămas nescris, devine revoluţionar şi terorist găsindu-şi pieirea pe eşafod (Valeiu Cristea), iar Smerdiakov se spânzură.

După părerea mea, era nevoie de o continuare pentru a putea ajunge la concluzia că neamul Karamazovilor ar fi unul blestemat. Adică – Mitea se pregătea să evadeze şi trebuia să vedem într-adevăr dacă a reuşit în cele din urmă, să plece în America şi să trăiască alături de Gruşenka, să se reîntoarcă apoi în Rusia într-un loc unde să nu fie recunoscut şi să fie îngropat pe pământul atat de drag, rusesc. Trebuia să vedem dacă febra cerebrală a lui Ivan a dus într-adevăr la deces sau acesta a reuşit să se vindece şi să rămână împreună cu femeia care-l iubea, Katia Ivanovna. De asemenea Alioşa trebuia să se amestece printre oameni, trebuia să se căsătorească, pentru ca la final, să se întoarcă la mănăstire. Cum altfel am fi putut ştii toate astea?

Ce am constatat eu la Dostoievski în acest roman? Că reia unele idei din celalte romane pe care am reuşit să le citesc, de exemplu – în Idiotul descria trăirile unui om condamnat la moarte, în drum spre eşafod. Ideea aceasta o reia de câteva ori şi în Fraţii Karamazov. Se ştie că autorul a fost condamnat la moarte, iar în ultima clipă pedeapsa i-a fost comutată.

Fraţii Karamazov e un roman complex, imposibil de descris în câteva cuvinte fără a-i ştirbi din măreţie, de aceea mă limitez la ceea ce am scris şi mă apuc de vizionarea serialului rusesc conceput după roman, pe care vi-l recomand.

Vă recomand de asemenea să citiţi învăţămintele pe care stareţul Zosima le lasă urmaşilor mănăstirii, parte pe care o găsiţi la sfârşitul volumului I.

Citate:

„o dragoste asupra căreia trebuie să ai tot timpul ochii aţintiţi nu-ţi poate da nicio satisfacţie, că o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu atâta străşnicie nu reprezintă nimic.”

„suferă, dar…trăiesc, trăiesc cu adevărat, nu numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De altfel, cum ar mai putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar suferi? Întreaga lor existenţă s-ar desfăşura ca o interminabilă liturghie care, oricât ar fi ea de sfântă, ar deveni totuşi plicticoasă.”

„nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească.(…) Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezăşia că ne va salva cândva dintr-un greu impas.”

„-Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu va temeţi de viaţă! Fiindcă viaţa poate fi nespus de frumoasă când faptele tale sunt bune şi drepte.”

Reclame

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

2 răspunsuri la „F. M. Dostoievski, FRATII KARAMAZOV

  1. mihai

    continuati cu rezumatele,imi sunt de folos ms

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s