Virginia Woolf, SPRE FAR. ORLANDO

În urmă cu câţiva ani am început să citesc Doamna Dalloway – varianta în engleză. Cred că după câteva pagini am abandonat-o pentru ceva mai interesant. Apoi un prieten mi-a împrumutat o carte autobiografică a Virginei Woolf din care, din nou, am citit doar câteva pagini (regret că nu am avut răbdarea să o citesc pe toată). Am rămas totuşi încăpăţânată în ceea ce priveşte scrierile ei, motiv pentru care am inclus-o în această listă.

Spre far este un roman alcătuit din trei părţi: Fereastra, Timpul trece şi Farulşi descrie două zile, aflate la zece ani distanţă una de cealaltă, din viaţa dramatică a  familiei Ramsey.

Pentru început aflăm că doamna Ramsey, o femeie frumoasă, mamă a opt copii, îi promite mezinului James, în vârstă de şase ani, că vor întreprinde o călătorie până la farul aflat în golful din apropiere, în cazul în care vremea le-o va permite.

Familia îşi petrece vara la conacul de la ţară împreună cu invitaţi diverşi – vecini, tineri studenţi îndrăgostiţi şi temerari sau în căutare de faimă, o pictoriţă zbuciumată de procesul creator, Lily Briscoe, bătrânul domn Carmichael –poet mereu în căutare de rime…

Domnul Ramsey, stâlpul familiei,  apare ca un scriitor nesigur în ceea ce priveşte perenitatea operelor sale care are în permanenţă nevoie de confirmarea celor din jur, un om introvertit, neînţeles şi urât de proprii copii.

După zece ani aflăm că doamna Ramsey s-a prăpădit împreună cu fiica Prue care moare în chinurile facerii primului copil şi cu Andrew care moare în Franţa în urma exploziei unui obuz. Domnul Ramsey, Cam, James, Lily Briscoe şi bătrânul domn Carmichael se întoc la conacul rămas în paragină. Primii trei vor face călătoria anticipată în urmă cu un deceniu – iar această călătorie apare ca o punte de legătură între cei doi copii şi tatăl pe care îl urăsc, tatăl se umanizează, devine un bătrân inofensiv.

Tânărul James ia hotărârea că orice va deveni in viată, va lupta împotriva tiraniei şi despotismului, adică împotriva faptului de a-i sili pe oameni să nu facă ceea ce vor.

Farul, în viziunea lui James, „un turn argintiu, ceţos, cu un ochi galben pe care-l deschidea blând, pe neaşteptate, seara. Acum… James privi spre Far. Vedea stâncile albite de valuri; turnul ţeapăn şi drept; putea distinge că era barat cu dungi albe şi negre; putea zări ferestrele; ba putea chiar să vadă şi rufele întinse pe stânci la uscat. Aşadar,ăsta era Farul? Ăsta?”.

Lily Briscoe, măcinată timp de peste un deceniu de procesul creator, revocând momente din viaţa familiei Ramsey, a doamnei Ramsey în special, reuşeşte să ducă la bun sfărşit tabloul.

Orlando – La început mi s-a părut mult mai uşor de citit acest roman decât Spre far deoarece acţiunea curgea linear, apoi s-au deschis tot felul de paranteze în alte paranteze şi mi-am dat seama că pe Virginia Woolf o caracterizează tocmai acest stil alambicat.

Orlando este povestea unei … persoane – la început bărbat, apoi femeie – pe parcursul a trei secole. Virginia Woolf a avut o legătură amoroasă cu Vita Sackville-West şi acest roman îşi propunea să o consoleze pe Vita deoarece nu s-a născut băiat şi pentru pierderea casei familiale.

Orlando e pentru început un tânăr îndrăgostit de o prinţesă de origine rusă, alături de care vrea să fugă în lume, dar care nu mai vine la întâlnire. Sfâşiat de durere, doarme trei zile şi trei nopţi, iar când se trezeşte pretinde că nu mai ştie nimic nici de îngheţul care a dus la decesul a mii de oameni în Anglia, nici de prinţese ruse. Apoi se refugiază în scris. Îl invită pe poetul Nicholas Greene la conacul lui de la ţară, poet pe care-l consideră o fiinţă superioară. Îi dă lui Greene manuscrisele cu poeziile lui, iar Greene îl ridiculizează într-o satiră. Atunci Orlando suferă o a doua mare decepţie şi se hotărăşte să îşi distrugă versurile, cu excepţia Stejarului, poezie scrisă în tinereţe.

Orlando va investi apoi timp şi bani în reamenajarea castelului, va ajunge ambasador la Constantinopol unde în urma unei lovituri de stat va deveni femeie şi se va întovărăşi cu o ceată de ţigani cu care va colinda prin lume, timp în care continuă să lucreze la creaţia dragă lui, Stejarul. Se va întoarce acasă, în cele din urmă, va duce procese în care i se contestă sexul, va câştiga acele procese pe care îşi risipeşte un venit considerabil…

Orlando se va căsători cu un explorator, va fi mamă şi va obţine consacrarea în literatură datorită Stejarului.

În concluzie – sincer nu cred că mai vreau să citesc ceva de Virginia Woolf, cu excepţia Jurnalului. Mi se pare greu de citit. Nu am întâlnit până acum o carte care să mi se pară aşa greoaie. Dar poate că nu am înţeles-o eu. Poate că peste câţiva ani o voi găsi-o fascinantă.

Citate:

         „Nu există în inima omului pasiune mai puternică decât dorinţa de a-i face pe ceilalţi să creadă la fel ca el. Nimic nu-i taie atât de dureros fericirea din rădăcini şi nu îl mânie atât de cumplit că un altul dispreţuieşte un lucru căruia el îi dă cea mai înaltă preţuire.”

„Schimbarea veşmintelor, vor zice unii filozofi, cântăreşte greu în toate astea. Măcar că par nişte nimicuri pline de deşertăciune, hainele, spun ei, au rosturi mai însemnate decât să ne apere de frig. Ele schimbă înţelegerea noastră despre lume şi a lumii despre noi. (…) Aşa încât nu greşesc cei care sunt de părere că hainele ne poartă pe noi şi nu noi pe ele; noi le putem face să ne modeleze braţul şi pieptul, dar ele ne modelează inimile, creierul şi limba după bunul lor plac.”

         „Un om care e în stare să zădărnicească iluzii este deopotrivă fiară şi puhoi. Iluziile sunt pentru suflet ceea ce este Atmosfera pentru Pământ. Dacă desprinzi învelişul acesta binefăcător făcut din aer, plantele mor, culorile pălesc. Pământul pe care umblăm se preface în zgură uscată. Călcăm pe marnă şi pietricelele fierbinţi ne pârlesc tălpile. Adevărul ne nimiceşte. Viaţa este un vis. Deşteptarea e ceea ce ne ucide. Cel care ne răpeşte visurile ne ia viaţa (…).”

         „inteligenţa, oricât ar fi de dumnezeiască şi vrednică să i te închini, are obiceiul să se cuibărească în cele mai prăpădite trupuri şi, vai, adesea înghite ca un căpcăun toate celelalte virtuţi; aşa încât, adeseori, acolo unde mintea e cea mai grozavă, inima, simţămintele, mărinimia, mila, îngăduinţa, bunăvoinţa şi celelalte de-abia mai apucă să mai răsufle (…).”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s