Octavian Paler, VIAȚA PE UN PERON

         Viaţa pe un peron e un roman care trebuie citit nu superficial, ci cu răbdare şi cu creionul în mână ca să îl înţelegi. La o lectură superficială vei găsi cartea ca fiind plictisitoare,obositoare şi probabil că vei dori, cât mai repede, ori să o laşi deoparte ori să o termini şi să citeşti altceva.

         Romanul se prezintă ca o confesiune. Ajuns într-o gară pustie ca o victimă a fricii ”profesorul”o aşteaptă pe Eleonora.

         Confesiunea are o notă pesimistă. Profesorul începe prin a avea remuşcări că aflat într-o frizerie o femeie ţipă, iar lumea ignoră ţipătul, inclusiv el. Încearcă să o
caute pe femeie, dar nimeni nu ştie să îi spună nimic despre aceasta. Fostul student la Drept, ajuns acasă, porneşte un proces în care joacă atât rolul acuzării, cât şi pe cel al apărării, dar îi este imposibil să delibereze.

         „ Când ajungeam la sentinţă, era un adevărat chin. Zile întregi întorceam totul pe toate feţele. Niciuna din cele două părţi ale mele nu vroia să cedeze. Amândouă stăteau tot timpul treze, fiecare cu mâna în gâtul celeilalte. Mă ameninţam că sunt îngăduitor cu vinovaţii şi, în acelaşi timp, mă acuzam că sunt prea crud. În acest cleşte mă zbăteam zile întregi. Căutam o soluţie. Şi când credeam, în sfârşit, că pot
pronunţa o sentinţă acceptabilă, o revedeam pe femeia de la frizerie.”

         Ajunge treptat la concluzia că singurele procese pe care le poate judeca sunt cele ale istoriei, moment în care începe obsesia pentru Roberspierre şi pentru Revoluţia franceză. Între timp, oraşul e împânzit de cerşetori sub forma unor îmblânzitori de cobre care atrag la început mila cetăţenilor, apoi generează teamă astfel încât oamenii, aflaţi sub ameninţare, plătesc tribul fricii.

         Încercând să scape de sentimentul de frică ajunge într-o gară părăsită, unde mai târziu va apărea şi Eleonora, alungată şi ea de frica pentru dresorii de câini care teroriza oraşul în care locuia. Împreună încep procesul dresorilor de câini şi procesul mangustelor imperfecte. Sentinţa irevocabilă e să părăsească gara.

 Concluzia e următoarea: „Mai târziu, am revenit la
gândul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte…un peron
pe care te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc
la clasa I sau la fereastră…altul e necăjit că a rămas în picioare pe
culoar…alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte
următorul tren…Şi fiecare uită, poate, un singur lucru…că trenurile astea
nu duc nicăieri…cel care  a ocupat un
loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar
şi cel care vine abia cu următorul tren…în cele din urmă se vor întâlni toţi
undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip…În loc să se
uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…”

„ Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

   A doua poruncă: Să aştepţi orice.

   A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

   A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

   A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

   A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

   A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea e uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

   A opta poruncă: Dacă gândul ăsta nu te ajută, nu căuta să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

   A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

   A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”

         „ probabil, nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales.”

         „Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.”

         „Nu există decât frumuseţi trecătoare.Eternă e doar tăcerea.”

         „dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi.”

         „Or, pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.”

         „Vă daţi seama că pe un pământ gemând de oameni nemuritori, prima grijă a celor care trăiesc ar fi să nu mai permită naşterea altor oameni, să-i ucidă pe cei care ar veni pe lume.”

         „Cunoşteam slăbiciunea unora pentru soluţii simple. Şi ce e mai simplu decât să îl faci pe altul nebun când logica lui te irită? Procedând astfel, te scuteşti de orice alt effort de a înţelege ce spune ori de a-l combate. Nu e nevoie decât să râzi. Lui Christos i-au pironit mâinile ca să-i astupe gura, dar cei care au făcut asta au exagerat. Ar
fi fost de ajuns să râdă de el ca de un bufon.”

         „Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit.”

         „omul râde uneori ca să-şi dea curaj. Când simte că tăcerea îl strânge de gât, râde câteodată prosteşte. Asta îl convinge că nu e totul pierdut.”

         „Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor.”

         „Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aştept.Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îti foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.”

         „Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.”

         „mereu există un orizont dincolo de care considerăm că e normal să ajungem. Şi o mlaştină unde ne atrag amintirile.”

         „Dragostea e luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingător, alteori nu e niciun învins.”

         „Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Aşa că eu sunt învăţată să aştept.”

         „Ce simplu e, la urma urmei, să te degradezi, mă gândeam. Nu trebuie decât să se tulbure apa, să iasă la iveală noroiul…”

         „Undeva spre limita disperării, eu am
găsit totdeauna speranţa.”

         „Adevărata tărie este de a dansa şi de a cânta înainte de a ne prăbuşi.”

         „ A fost o vreme când am crezut că fericirea mi se cuvenea datorită calităţilor mele. Şi, neobţinând-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se făcea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat că lumii îi era indiferentă revolta mea în aceeaşi măsură ca şi nefericirea mea. Atunci, în marele meu orgoliu, am găsit cea mai rea soluţie. Am început să am vanitatea ş voluptatea suferinţei. Şi am ajuns într-un punct unde sinceritatea este străină de modestie. Strigam: iată cât sunt de vulnerabil, admiraţi-mă pentru îndrăzneala de a o recunoaşte! Or, suferinţa, dacă nu găsim în ea un minimum de forţă, ne cere să fim măcar decenţi, să n-o exhibăm.”

         „înfrângerea nu înseamnă automat că dreptatea e de partea învingătorilor.”

         „răul nu e atotputernic câtă vreme cel care-l suportă speră că răul va avea un sfârşit (…). Dacă izbutesc să văd răul limitat în timp, mi-am zis adesea, îl voi vedea limitat şi în putere. Înseamnă că el nu e absolut. Undeva are un capăt. O crăpătură.”

         „ Pentru că omul, mi-ai răspuns, a fost la început o insulă. A fost singur. Ieşind din insula sa a întâlnit alte insule. De-atunci visează mereu la insula din care a plecat.”

         „omul este singurul animal care e nefericit. Celelalte animale cunosc setea, foamea, căldura, frigul. Nefericirea nu.”

         „Am o singură viaţă pe care am distrus-o, e adevărat, dar n-am risipit-o. Şi nu vreau s-o risipesc.”

         „Oare, între singurătate şi frică omul poate ajunge să prefere frica?”

         „Închipuiţi-vă că aş fi stat aici cu Eleonora până când am fi obosit cu totul aşteptând. Că într-o zi ar fi venit un tren şi nu am mai fi avut putere să ne urcăm în el…Cum s-ar fi întâmplat? Parcă văd. Am fi rămas, Eleonora în sala de aşteptare, eu pe banca de pe peron,
ascultând pufăitul locomotivei, strigătul ‹Poftiţi în vagoane!›, dar n-am fi schiţat nicio mişcare, n-am fi avut putere să ne urcăm în tren. L-am dorit prea mult. L-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleca fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

         „Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate.”

         „Ni se pare o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Şi astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineaţa are gustul pastei de dinţi.”

“Doamne, apără-mă de mine însumi.”

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s