Vasile Voiculescu, ZAHEI ORBUL

            Pe Vasile Voiculescu l-am descoperit în lecturile obligatorii din liceu – în povestirea Pescarul Amin şi în poezia În Grădina Ghetsimani. Tot în această perioadă am citit o parte din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu.

         Abia în facultate am dat peste romanul Zahei Orbul. Nu l-am citit în întregime. Am început să lucrez, am intrat în sesiune, nu am mai avut timp. Mi l-am achiziţionat câţiva ani mai târziu când a apărut odată cu ziarul Jurnalul Naţional . După câteva luni mi-am făcut o listă cu acele cărţi pe care întotdeauna mi-am dorit să le citesc, dar nu am reuşit. Astfel, am (re)citit pe nerăsuflate, în câteva ore romanul.

       Cine este Zahei?

       Zahei este copilul unei fete de familie bună, rămasă însărcinată la o vârstă fragedă, căreia părinţii i-au dat copilul unei familii sărace din preajma oraşului. Înnebunită de durerea pricinuită de naştere, de pierderea ibovnicului şi a copilului, Gărgăuna îşi petrece întreaga existenţă căutându-şi copilul pierdut.

       Părinţii adoptivi mor când copilul „abia sta copăcel”, iar acesta este crescut prin mila vecinilor şi de către mama lui, singura mamă pe care a cunoscut-o vreodată, Dunărea.

         „Un om de patruzeci de ani, voinic cât un taur, cu capul mare chel şi gogonat ca un bolovan, cu pieptul şi pântecul otova de sub grumaz şi până-n vintre în chipul unui boloboc sprijinit bulamacele coapselor. Ochii boboşaţi alburii ca de piatră nu se clinteau. Şi în ciocanul nasului ţevile nărilor se deschideau ruginite de tutun. Sub ele nişte fire ţepoase, mustăţile, ca la peşte.

         Hamal de-a lungul tuturor schelelor până îngheţa Dunărea, salahor apoi pe la binalele oraşelor, se îmbătase în toate cârciumile, cântase, urlase, se bătuse, până ce, după un chef straşnic, se trezise orb. Băuse spirt otrăvit.”

Romanul e structurat în patru părţi.

          Prima parte – prezintă drama lui Zahei care orbeşte, din senin, la un chef, din cauza băuturii otrăvite. Astfel, începe drumul lui Zahei în căutarea luminii, singura lui speranţă fiind o cruce de piatră făcătoare de minuni din Dervent, pe atunci ţinut bulgăresc, unde se încăpăţânează să ajungă.

„Zahei fusese acolo în copilărie cu un pescar bolnav și văzuse minunea: omul gata să moară, osândit de doctori, părăsit de babe, alungat din spitale, zvârlit de neamuri, se tămăduise veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră.”

Trece prin diferite experienţe – cerşeşte, culege lipitori din bălţile din jurul Bucureştiului, învârte comedia la un bâlci.

„Nu uitase cerul. Ridica și rotea ochii lui alburii într-acolo, nu izbutea decât să dibuie o plăpândă, slabă atingere, ca o mângâiere. Mai dulce, mai subțire, alta decât tremurul gâdilitor care-i furnica pielea. Se pricepea cu uimire că deosebește astfel lumina de căldură, până atunci pentru el amestecate, una și aceeași.

Pornea pe firul ăsta de pricepere, care-l ducea în adâncul lui.Se pomenea ajuns pe un alt tărâm, în lumea cu lumina lăuntrică, unde nu era nevoie de ochi. Călca întâia oară, uluit, meleagurile lui proprii, unde nu mai străbătuse nimeni…”

„Pulpele orbului tremurau desfătate de mângâierile apei. Ar fi rămas acolo bucuros toată ziua. Îl scoteau cu de-a sila. Zahei ieșea cu picioarele negre de viermii lacomi, înfipți în ele cu tot dinadinsul.”

„În timpul ăsta, bâlciul începuse și, până să se găsească alt cal, comedia sta înțepenită. Niciun gospodar nu vrea să închirieze cal bun, pentru învârteala asta în loc, care amețește și betejește vita. La asemenea muncă trebuie o gloabă proastă, de dârvală. (…)

– Ce mai trebuie cal, mă? Avem orbul. Ăsta învârtește zece comedii deodată.”

        Renaşte din apele Buzăului , prilej cu care este la un pas să cunoască adevărata dragoste, dar femeia este ucisă de amantul gelos care îi pune crima în cârca lui Zahei. Deoarece doreşte să nu păteze memoria femeii este condamnat la cincisprezece ani de ocnă.

„ Trei nopți în șir , la același ceas, l-a bântuit tot mai nesățioasă femeia, lăsânu-i o tulbureală ca un afund dulce și amar, din care nu se mai putea descleia.”

„se ivi Caliopi, în cămașa terfeliă, lipită de trup, cu obrazul scofâlcit, cozile ude, dezmățate, numai cu un pantof într-un picior. (…).

Îngenunchie, pipăi capul cu păr negru și coade lungi, mângâie obrazul prelung cu gene mari înmuiate ca de plâns(…).

-Eu am ucis-o, spuse tare și se ridică. (…)

Femeia trebuia ascunsă, apărată până la capăt.”

„ Președintele ceru să-și spuie și orbul, cel din urmă,cuvântul…. Jurații așteptau. Dar el tăcu.

Judecata, îngăduitoare pentru orbenia lui, îl osândi la cincisprezece ani de ocnă.”

         Partea a doua – descrie lumea nevăzută a condamnaţilor care asemenea oamenilor liberi se constituie în cete stăpânite de  fruntaşi, întemeiază familii, se căsătoresc, muncesc, organizează sindrofii, respectă posturile şi praznicele mari de peste an; o lume cu criminali îndobitociţi care în loc să îşi povestească isprăvile, îşi imaginează poveşti cu zâne şi figuri mitice.

„fiecare ceată era dată în seama unui fruntaş ales dintre ocnaşi, care să-i ţie de scurt şi să păstreze disciplina.(…). De obicei, cruzi, trufaşi,ahtiaţi de putere, ei îşi ţineau în chingi supuşii, ca să le placă stăpânilor de la care căpătau în schimb unele înlesniri şi mici răsplăţi, îndeosebi cinci parale pe zi, peste cele zece cât primea pentru munca lui condamnatul de rând”  .

„Spre marea lui mirare, ocnașii nu povesteau despre jafuri și omoruri, nu-și istoriseau isprăvile fioroase. Ei se desfătau acum cu basme copilărești, mai vrăjite ca băutura pe sfârșite. Treceau pe urmele zânelor și cailor aripați în lumea de dincolo de zidurile vieții, ahtiați de frumusețe, dragoste și izbânzi.”

Dus la Biserica ocnei de către Alexandru, zis Mănza, se roagă cu ardoare la statuile reprezentând femei sculptate în sare. Văzând puritatea din sufletul orbului, chinuit de remușcări, Alexandru îi mărturisește minicuna și povestindu-și parcursul vieții îi cere ocrotirea .

„Când lumina felinarului rostogolit din pieptul lui îl descoperi, întins ca un leş, tânărul, dezmorţit, sări să-l ridice. Prosternarea orbului din nou la picioarele scârnavelor plăsmuiri îl umpleau de spaimă, ca pentru o grozavă vină, şi-i îmboldi curajul să sfâşie pânza de minciuni cu care-l îndobitocise (…).

         – Nene Zahei, răcni el gâfâind. Scoală, nu-ţi mai pângări rugăciunea. Te-am minţit. Omoară-mă. Aici nu e biserică”.

Nunta dintre Boieru și Giurgiuc apare ca fiind un eveniment deosebit în viața din închisoare:

Giurgiuc sosi îmbrăcat ca o fecioară, într-o lungă cămașă femeiască, cât se ținea ca o rochie târâș după el, cu piepții încrețiți în volănașe, borboțele și alte bibiluri, strâns peste mijloc cu o cingătoare roșie. De pe capul cu părul acum mărișor crescut îi atârna pe spate un văl adevărat de mătase. (…).

Giugiuc pășea palid, cu ochii umezi parcă de lacrimi, la brațul lui Boieru, înzorzonat și el peste hainele vărgate, cu panglicuțe și alte țarțamuri. Pe hârdăul de apă, slujind acum de sfântă masă, luceau două cercuri, în chip de cununii, tăiate din tinichea de acoperiș, ferecată până ajunsese argintie. Alături un păhărel de vin și un pesmet ros de șoareci. În loc de lumânări, Zahei și Alexandru le-au ținut aprinse două felinare de ocnă. Numaidecât în spate străjuiau Sperie-Pește și Gagiul cu cele două state majore ale lor amestecați cu soții și prietenii ginerelui, împopoțonați, în loc de beteală, cu felurite găteli mărunte. Apoi paznicii, dorobanții de gardă, dornici de priveliște nouă și setoși de băutură. Pe urmă golata, prostimea, cu gura căscată la atâta splendoare și bogăție.”

Giurgiuc este eliberat, Boieru și Alexandru mor sub un cub de sare, iar Zahei trăește într-o permanentă blazare.

„Când, fără știrea lui, s-a împlinit sorocul uitat și l-au scos din groapă ca să-l zvârle pe poarta temniței afară, orbului îi rămăsese numai osemintele instinctelor, scheletul firii lui sălbatice, ciolanele tari ale urii și ale răzbunării. Sprijinit pe ele, i s-a dat drumul să pornească în lume…”

         Partea a treia – o reprezintă lumea după ieşirea din ocnă. O lume în care Zahei ajunge la Dervent, loc devastat după război, loc în care minunile nu se mai pot săvârşi. Lumea lui Zahei se năruie. Se întoarce în locurile natale – unde cârciumarul care-l otrăvise murise,grecul Lagradora ucis,  fosta lui ibovnică ajunsese matroană la un bordel, iar întâlnirea cu mama lui, pe care nu o recunoaşte, dar de care este recunoscut, este sfâşietoare. Partea a treia se încheie cu un licăr de speranţă, în persoana lui popa Fulga, săvârşitor de minuni.

„ Pe locul bisericii și al chiliilor, într-o vraiște sinistră de câmp ars, o movilă înaltă de moloz și cărămizi, sub care pierise îngropată crucea tămăduitoare. (…). Orbul, lângă muierea care aprindea lumânări, a plâns, s-a bătut cu capul de ruinele peste mormântul cărora căzuse, a așteptat ațintit, o noapte, două, zadarnic…N-a țâșnit măcar o singură scânteie din fundul orbeniei lui. Nimic. Se sfârșise. Dupâ trei zile de crâncenă zbătaie, a fugit, gonit de foame și mai ales de setea după rachiu și tutun.”

„Gărgăuna se înapoie fericită și istorisi cu naivitate fratelui său cum își găsise copilul, pe care vrea să-l recunoască, să-l aducă și să-l lase moștenitor peste toată averea ei. El i-a surâs blând și i-a încuviințat toate aiurelile. (…). Până seara consiliul de familie era strâns, trei medici constatau o nouă criză de nebunie acută și pe Gărgăuna furioasă, pusă în cămașă de forță, a înghițit-o, fără s-o zărească cineva, ospiciul Șuțu din București.”

„Odată, la o povarnă, lumea adunată povestea despre minunile săvârșite de un popă sfânt dintr-un sat de departe. Se duse vestea și mulți auziseră.  (…)

A doua zi, cu un băiat de mână, orbul porni peste șapte coame de muncele, la popa Fulga din satul Cervoiului.”

        Partea a patra – este de fapt scrisă întâia dată şi adăugată apoi romanului. Motiv pentru care şirul anilor nu e tocmai exact. Aici, Zahei îl cunoaşte pe preotul transformat dintr-un om lacom,hrăpăreț şi hoţ, într-un om cu frica lui Dumnezeu. Dar Zahei nu îşi recapătă nici aici vederile. Imaginea lui Zahei cu ologul în cârcă de la finalul romanului e sfâșâietoare.

„Pricepuse că peste popă căzuse o grea năpastă și murise într-un mare păcat…Trebuiau toate ispășite. Măcar de el, cât mai e în viață… Îngenunchie lângă pristol, acolo unde șezuseră oasele calului mort în chinuri, potrivi bine pe preot în spate, îi apucă mâinile, i le adună și și le așeză singur pe cap…Mâinile mortului alunecau mereu…Atunci își sfâșie din cămașă o bucată de pânză în care le legă și le potrivi în creștet și le înnodă cu legătura sub barbă…

Și rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, așteptând să se scoale amândoi la trâmbița judecății de apoi.”

Romanul te impresionează, te lasă fără răsuflare pe parcursul a 244 de pagini şi te face să-ţi doreşti să-l citeşti din nou şi din nou şi din nou, iar cu fiecare lectură descoperi ceva nou, ceva scăpat ochilor  minţii la lectura anterioară.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s