F. M. Dostoievski, FRATII KARAMAZOV

Fraţii Karamazov e un roman pe care-l citeşti pe nerăsuflate. Este considerat  cel mai bun roman a lui Dostoievski. Acesta dorea să scrie şi un al doilea volum, o continuare a acestuia, care să-l aibă ca personaj principal pe Aleksei Karamazov, dar din păcate, a fost răpus de moarte înainte de a-şi duce această dorinţă la bun sfârşit.     Continuarea e oarecum prevestită şi în acest volum cu privire la unele personaje despre care autorul se limitează a ne spune că o să ne povestească mai încolo.

Romanul prezintă viaţa unei familii ruseşti din localitatea Skotoprogonievsk. Capul familiei, Fiodor Pavlovici Karamazov a fost căsătorit de două ori, în ambele cazuri mânat de interesul material.

Prima soţie – Adelaida Ivanovna Miusova – provine dintr-o familie de boieri, iar din cauză că familia ei se împotriveşte căsătoriei cu Fiodor Pavlovici acesta se hotărăşte să o răpească. După o căsnicie măcinata de certuri şi bătăi, se hotărăşte să-şi părăsească soţul şi copilul – Dimitri Karamazov – şi fuge cu „un amărât de învăţător sărac”. La scurt timp îşi va găsi sfârşitul. Copilul este lăsat în grija slugei credincioase Grigori şi uitat de tată, apoi este luat de unchiul său Piotr Alexandrovici Miusov. Miusov îl încredinţează la rândul lui, spre creştere, „unei cucoane din Moscova, şi ea tot mătuşă de-a doua”. La moartea mătuşii e luat de una dintre fiicele acesteia. Tânărul Dimitri nu îşi termină studiile şi îmbrăţişează cariera militară. Ajuns ofiţer îşi pierde gradul în urma unui duel, „ca mai apoi să-şi recapete iarăşi gradul şi să se ţină noapte de noapte de chefuri, risipind banii în dreapta şi-n stânga.”

Fiodor Pavlovici se căsătoreşte apoi cu Sofia Ivanovna, care-i dăruieşte alţi doi feciori: pe Ivan şi pe Aleksei. După moartea soţiei şi aceşti doi copii vor fi lăsaţi în grija credinciosului Grigori. Dar generăleasa care o crescuse şi pe răposata lor mama îi va lua în grija ei. La moartea generălesei cei doi copii primesc o moştenire de o mie de ruble fiecare. Copiii vor rămâne atunci sub protecţia principalului moştenitor al răposatei, Efim Petrovici Polenov.

Cel mai mare dintre aceşti doi fraţi, Ivan, urmează studiile universitare şi creează oarecare vâlvă prin articolele pe care le publică în gazete, ajungând să fie bine primit în cercurile intelectuale. Fratele mai mic, Alioşa, nutreşte încă din pruncie dragoste de oameni, motiv pentru care abandonează şcoala pentru a îmbrăca rasa monahală.

Un al partulea presupus fiu i se mai naşte lui Fiodor Pavlovici – Smerdiakov. Acesta fusese conceput în urma unui pariu frivol a lui Pavlovici cu prietenii lui. Mama lui moare la naştere, iar băiatul va rămâne de asemenea în grija lui Grigori care-l creşte ca pe propriul copil. Smerdiakov nu va păstra nicio urmă de recunoştinţă pentru binele pe care i-l face Grigori şi soţia acestuia Marfa Ignatievna. Cu o sănătate precară, măcinat adeseori de crize de epilepsie, copilul se simte atras şi îmbrăţisează ideile ateului Ivan pe care nu le înţelege însă decât în mod superfcial. El este considerat de majoritatea oamenilor drept un semidoct sau sfertodoct cum se exprimă la un moment dat unul dintre personajele romanului.

Dorind să îşi încheie socoteliile legate de moştenirea rămasă de la mama lui, Dimitri Karamazov încearcă prin intermediul stareţului Zosima, o împăcare cu avarul său tată. Dar departe de a duce la o înţelegere, această întâlnire va reliefa caracterul superficial şi ignoranţa lui Fiodor Pavlovici şi aduce în prim plan lupta celor doi- tată şi fiu – pentru Gruşenka, femeie pentru care fiul Dimiri, îşi părăseşte logodnica – pe Katernina Ivanovna – ; şi pe care tatăl o ademeneşte cu suma de trei mii de ruble, sumă pe care Dimitri se simte îndreptăţit să o mai primească din moştenirea mamei.

Femeia iubită, Gruşenka, devine o obsesie pentru tânărul Mitea. Într-o seară, chinuit din cauza banilor care-i fuseseră încredinţaţi spre a fi trimişi la Moscova,  de Katerina Ivanovna, şi pe care-i risipise pe un chiolhan cu Gruşenka, tânărul Mitea îl snopeşte în bătaie pe tatăl său.

Primul volum se încheie cu moartea stareţului Zosima, duhovnicul lui Aleksei, iar cel de-al doilea volum începe cu înmormântarea stareţului.

Din ce în ce mai chinuit de lipsa celor trei mii de ruble şi de teama că în lipsa lui Gruşenka ar putea să îi facă o vizită tatălui, merge în faptul nopţii hotărât să-i surprindă pe cei doi trădători. Dar Gruşenka nu e la „casa părintească”. Surpins de Grigori, îl îmbrânceşte şi în loveşte, apoi o ia la fugă. Mânjit de sânge o determină pe slujnica Gruşenkăi să îi spună unde i-a plecat stăpâna. Află că aceasta a plecat să se întâlnească cu dintâiul iubit, care o trădase şi se căsătorise cu alta, rămas acum văduv şi care doreşte, aflând că Gruşenka a strâns ceva avere, să se căsătorească cu ea. Mitea se hotărăşte să o lase să fie fericită cu polonezul ei, dar nu înainte de a o surprinde cu un alt chiolhan, iar în zorii zilei plănuieşte să îşi încheie socotelile cu viaţa. Gruşenka îşi dă seama că întâia ei dragoste fusese mai mult o încăpăţânare de-a ei, o obsesie şi nu mai vede în bărbatul cândva iubit decât o umbră a celui pe care şi-l amintea ea. Realizează că cel pe care îl iubise este Mitea. Cei doi îndrăgostiţi decid să se logodească, dar sunt surprinşi în zorii zilei de anchetatorii morţii lui Fiodor Pavlovici care decid să-l aresteze pe Dimitri. Supus unui interogatoriu obositor se constată că toate probele susţin vinovăţia acestuia. Urmează un proces în care, în ciuda nevinovăţiei, Mitea este condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică în Siberia.

Sunt multe de spus despre acest roman. Imaginaţi-vă că Dostoievski nu a reusit să-şi epuizeze ideiile în cele peste o mie de pagini dorind să scoată un alt volum.

Se spune despre acest roman că însumează tragediile celor din neamul Karamazov: soţiile decedează la puţin timp de la încheierea căsătoriei, tatăl e ucis (nu am de gând să vă destăinui cine este adevăratul ucigaş), Dimitri e închis pentru o crimă pe care nu a săvârşit-o, Ivan înnebuneşte, iar părerea celor din jur e că decesul acestuia e iminent, Alioşa, potrivit unor mărturii, în cel de-al doilea tom, rămas nescris, devine revoluţionar şi terorist găsindu-şi pieirea pe eşafod (Valeiu Cristea), iar Smerdiakov se spânzură.

După părerea mea, era nevoie de o continuare pentru a putea ajunge la concluzia că neamul Karamazovilor ar fi unul blestemat. Adică – Mitea se pregătea să evadeze şi trebuia să vedem într-adevăr dacă a reuşit în cele din urmă, să plece în America şi să trăiască alături de Gruşenka, să se reîntoarcă apoi în Rusia într-un loc unde să nu fie recunoscut şi să fie îngropat pe pământul atat de drag, rusesc. Trebuia să vedem dacă febra cerebrală a lui Ivan a dus într-adevăr la deces sau acesta a reuşit să se vindece şi să rămână împreună cu femeia care-l iubea, Katia Ivanovna. De asemenea Alioşa trebuia să se amestece printre oameni, trebuia să se căsătorească, pentru ca la final, să se întoarcă la mănăstire. Cum altfel am fi putut ştii toate astea?

Ce am constatat eu la Dostoievski în acest roman? Că reia unele idei din celalte romane pe care am reuşit să le citesc, de exemplu – în Idiotul descria trăirile unui om condamnat la moarte, în drum spre eşafod. Ideea aceasta o reia de câteva ori şi în Fraţii Karamazov. Se ştie că autorul a fost condamnat la moarte, iar în ultima clipă pedeapsa i-a fost comutată.

Fraţii Karamazov e un roman complex, imposibil de descris în câteva cuvinte fără a-i ştirbi din măreţie, de aceea mă limitez la ceea ce am scris şi mă apuc de vizionarea serialului rusesc conceput după roman, pe care vi-l recomand.

Vă recomand de asemenea să citiţi învăţămintele pe care stareţul Zosima le lasă urmaşilor mănăstirii, parte pe care o găsiţi la sfârşitul volumului I.

Citate:

„o dragoste asupra căreia trebuie să ai tot timpul ochii aţintiţi nu-ţi poate da nicio satisfacţie, că o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu atâta străşnicie nu reprezintă nimic.”

„suferă, dar…trăiesc, trăiesc cu adevărat, nu numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De altfel, cum ar mai putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar suferi? Întreaga lor existenţă s-ar desfăşura ca o interminabilă liturghie care, oricât ar fi ea de sfântă, ar deveni totuşi plicticoasă.”

„nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească.(…) Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezăşia că ne va salva cândva dintr-un greu impas.”

„-Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu va temeţi de viaţă! Fiindcă viaţa poate fi nespus de frumoasă când faptele tale sunt bune şi drepte.”

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

James Clavell, SHOGUN

In urma cu zece ani  un prieten, afland ca sunt pasionata de lectura, m-a intrebat daca am citit Shogun deoarece i se parea o carte voluminoasa si probabil, credea ca acest roman o sa-mi confirme pasiunea . Eram in liceu si nu il citisem inca pe James Clavell. Am asteptat chiar si sa termin facultatea pana ca intr-o zi, sa-l primesc cadou de ziua mea, sa-l asez frumos in biblioteca si sa astept inca trei ani. Cred ca aceasta asteptare a meritat. Cred ca fiecare carte isi are varsta ei, altfel poate ni se pare plictisitoare si o abandonam definitiv. Si povestile din copilarile acum au alt inteles mai profund, mai complex.

Romanul incepe cu naufragiul navei comerciale Erasmus pe teritoriul Japoniei. Capitanul acesteia, englezul John Blackthorne, impreuna cu echipajul olandez sunt luati prizonieri de catre Kasigi Omi-san pana la sosirea unchiului sau, marele daimyo, Yabu-sama. In prezenta acestuia din urma, capitanul Blackthorne este supus unui interogatoriu prin mijlocirea unui preot iezuit. Deoarece olandezii si englezii se aflau in conflict cu portughezii si spaniolii, Blackthorne rupe crucifixul preotului si in calca in picioare pentru a-l face pe Yabu sa inteleaga starea de conflict care exista intre cei doi si pentru a pune la indoiala traducerea portughezului. Sfatuit de nepotul sau, Yabu ii face cadou echipajul, corabia si captura de pe aceasta stapanului sau, seful Consiliului Regentilor, Toranaga-sama. Condusi de generalul Hiromatsu-sama la castelul de la Osaka unde are loc un consiliu al regentilor, Yabu si capitanul Blackthorne sunt adusi in fata lui Toranaga. Aici capitanul, sub numele de Anjin-san(capitan in japoneza-deoarece japonezii nu reuseau sa-i pronunte numele) este interogat prin intermediul parintelui Alvito, un portughez erudit. Anjin-san incepe sa-i prezinte lui Toranaga harta noii lumi, asa cum aceasta a fost impartita intre portughezi si spanioli. Anjin este acuzat de piraterie si aruncat in temnita unde cunoaste un calugar franciscan care ii ofera informatii despre stilul de viata al japonezilor, il invata chiar si unele cuvinte in aceasta limba si totodata ii povesteste despre Corabia Neagra a portughezilor, nava care intermedia comertul dintre chinezi si japonezi.

Scos afara din temnita de catre principalul rival al lui Toranaga, Ishido, este capturat din mainile acestuia si readus in fata lui Toranaga. Prin intermediul doamnei Mariko, samurai convertit la religia catolica, Toranaga afla mai multe despre aceasta impartire a lumii sub obladuirea Papei si ajunge la concluzia ca Anjin-san ii este un om trebuincios, care il poate ajuta sa isi invinga rivalii pentru a dobandi titlul de shogun, sens in care ii confera lui Anjin titlul de hatsumoto,ii permite sa aiba samurai si il improprietareste cu unele teritorii. Toranaga este acuzat de membri Consiliului Regentilor de tradare si obligat sa isi faca seppuku. Cu ajutorul lui Anjin-san si al lui Mariko, reuseste sa evadeze de la castel. Sub conducerea lui Anjin-san pregateste un regiment specializat in instruirea armelor de foc.

Anjin traieste o frumoasa poveste de dragoste cu Mariko si ii cere conducatorului sau sa ii permita sa o ia pe aceasta de sotie. Toranaga ii porunceste lui Mariko sa divorteze de sotul ei (in Japonia femeile aveau dreptul de a cere divortul) dupa ce se va inapoia de la Osaka unde primeste misiunea de a elibera prizonierii lui Ishido. Acolo, are loc un asediu in urma caruia Mariko isi face seppuku pentru a nu ajunge pe mana dusmanilor si moare in bratele barbatului iubit, Anjin-san.Erasmus se mistuie in urma unui incendiu, iar Anjin devinde obsedat de constuierea unei noi corabii sub protectia stapanului sau Toranaga. Dar Toranaga il pretuieste pe Anjin si planuieste sa nu-l lase niciodata sa se intoarca pe pamanturile natale, deoarece aceasta este karma lui sa ramana pentru totdeauna in Japonia, asa cum karma lui Mariko a fost sa moara acoperita de glorie, iar a lui Toranaga e sa ajunga shogun sens in care il invinge pe Ishido in batalia de la Sekigahara.

Romanul a fost ecranizat in 1980, iar rolul capitanului Blackthorne a fost jucat de actorul Richard Chamberlain.

Citate:

„Rangul de shogun era cel mai inalt la care putea tinti un muritor in Japonia. Sa fii shogun insemna sa fii supremul dictator militar. Numai un singur daimyo putea la un oment dat sa se bucure de acest titlu. Iar acest titlu nu putea fi conferit decat de Inaltimea Sa imperiala, divinul Fiu al Cerului, care traia in desavarsita izolare, impreuna cu familia imperiala, la Kyoto.

Odata cu titlul de shogun, cel in cauza dobandea puterea absoluta, sigiliul imperial si puteri imperiale. Shogunul domnea in numele imparatului. Intreaga putere provenea de la imparat, singurul descendent direct din zei. Drept urmare orice daimyo care se impotrivea shogunului se trezea in situatia de razvratit impotriva tronului, era inlaturat de indata si isi pierdea domeniile.”

„Noi avem o vorba care spune ca nu totul se masoara cu timpul, ca timpul poate fi cand ca un ger, cand ca un trasnet, cand ca o lacrima, ca un asediu, un uragan sau un apus de soare, si uneori chiar ca o stanca.”

„Rabdarea e si ea o dovada de disciplina si are nevoie de exercitiu ca sa fie deprinsa ca lumea.”

„Ziua si noaptea erau impartite in sase perioade egale. Ziua incepea cu Rastimpul Iepurelui, de la cinci la sapte, apoi ziua continua cu cel al Dragonului, de la sapte la noua. Urmau la rand apoi rastimpurile Sarpelui, Calului, Tapului, Maimutei, Cocosului, Cainelui, Vierului, Sobolanului, Boului si sirul lor se incheia cu Rastimpul Tigrului, intre trei si cinci dimineata.”

„Un conducator trebuie sa-si intreaca vasalii in toate, in toate chipurile. Si un conducator e nevoit sa faca multe lucruri care sunt foarte grele.”

„dainuia pretutindeni oboceiul ca dusmanul tau sa fie taman atunci mai plin de politete cand pune sau a pus deja la cale sa te ucida.”

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Alexandre Dumas (fiul), DAMA CU CAMELII

Ieri dupa-masa am inceput sa citesc cu nesat acest roman. M-am simtit oarecum dezgustata de impactul pe care l-a avut acum opt ani, in randul cititorilor, romanul 11 minute a lui Paulo Coelho si cat de indiferenti sunt la acest roman, caruia nu-i banuiesc valoarea. Cred ca si mediatizarea a contribuit enorm la succesul lui Paulo Coelho, caruia i-am citit aproape toate roamnele, mai mult pentru a putea vorbi in cunostinta de cauza. Eu consider acel gen de literatura un fel de Sandra Brown al secolului 21, un fel de telenovela scrisa. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar e parerea mea personala si nu cer nimanui sa mi-o impartaseasca.

Cat despre Alexandre Dumas si Dama cu camelii – e vorba despre un roman autobiografic. Alexandre Dumas in 1847 , aflat in Saint Germanin se cazeaza la Hotelul Calul Alb si incepe sa scrie Dama cu camelii avand ca sursa de inspiratie povestea de dragoste traita de el si curtezana Marie Duplessis. Autorul apare ca un narator-confident care participa la vanzarea prin licitatie a bunurilor raposatei Marguerite Gautier de unde achizitioneaza romanul Manon Lescaut de Abatele Prevost. Fascinat de o dedicatie apartinand unui anume Armand Duval doreste sa afle mai multe despre curtezana. Soarta lucreaza in favoarea dorintei lui, iar intr-o zi se trezeste cu un vizitator imbracat neglijent care i se prezinta ca Armand Duval si care doreste sa rascumpere romanul. Naratorul i-l daruieste cadou in schimbul unei relatii de prietenie. Astfel, intra in viata lui Armand Duval. Aceasta o cunoscuse pe Marguerite la teatru, ii este prezentat, dar este tratat insolent. Nu se mai revad decat peste trei ani, timp in care Armand constata ca dragostea lui pentru Marguerite, in loc sa se fi inabusit, sporise. Doreste cu tot dinadinsul sa devina amantul ei si, in final, este acceptat, dar cu un statut diferit de al celorlalti amanti. Il doreste ca pe un amant de suflet, iar nu ca pe un amant ordinar menit sa o intretina in luxul cu care este obisnuita. Treptat, se indragostesc din ce in ce mai tare unul de celalalt, iar Marguerite este dispusa sa renunte la viata desfranata pe care o duce si sa se purifice prin aceasta iubire pentru tanarul Duval. Dar, tatal acestuia, luand cunostinta de viata pe care fiul lui o duce, ii cere sa renunte la aceasta iubire si, neobtinand un succes in acest sens, se prezinta Margueritei Gautier, face apel la castitatea fiicei lui si la influenta acestei relatii asupra acestei neprihanite, la viitorul tanarului Duval, de profesie avocat nepracticant, si ii promite spalarea tuturor clipelor de desfrau prin ruperea acestei relatii. Marguerite, refugiata la tara cu tanarul Duval, se reintoarce la Paris si isi reia viata de dinainte.

Suferind, Armand doreste sa se razbune pe amanta pentru care doar opulenta primase, iar nu dragostea autentica, isi gaseste o noua amanta, Olympe, cu intretinerea careia cheltuieste sume importante de bani. Rapusa de boala trupeasca, tuberculoza, si mai ales, de cea sufleteasca – se prezinta fostului amant caruia ii cere indurare, petrece o ultima noapte de dragoste cu acesta si ii promite ca ii va permite sa o viziteze oricand acesta va dori. Chinuit de gelozie, ii trimite amantei plata pentru acea noapte, apoi pleaca intr-o calatorie spre Orient de unde se va intoarce in urma primirii unei scrisori de la Marguerite in care acesta il anunta despre iminenta mortii si ii promite ca va afla adevaratele motive ale gestului ei de a pune capat relatiei printr-un ultim jurnal.

In realitatea traita de Alexandre Dumas, Marie Duplessis il va parasi pe tanarul indragostit, nu din considerente morale, ci pentru a se intoarce la viata cu care fusese obisnuita. Marie se casatoreste cu un conte in strainatate, dar casatoria nu este recunoscuta in Franta, iar contesa de Plessis, moare, la fel ca si eroina Marguerite Gautier, de tuberculoza.

Citate:

„Stradaniile tuturor oamenilor inteligenti tind spre acelasi scop si toate marile vointe se inhama la acelasi principiu: sa fim buni, sa fim tineri, sa fim adevarati! Raul nu e decat un lucru zadarnic, sa avem orgoliul binelui si, mai cu seama, sa nu ne pierdem speranta. Sa nu dispretuim femeia care nu este nici mama, nici sora, nici fiica, nici sotie. Sa nu reducem stima la familie, indulgenta la egoism. De vreme ce si cerul se bucura mai mult de cainta unui pacatos decat pentru o suta de drepti care nu au pacatuit niciodata, sa incercam sa bucuram cerul. El poate sa ne rasplateasca inzecit. Sa lasam pe drumul nostru milostenia iertatii noastre celor pe care dorintele pamantesti i-au perdut, pe care ii va salva poate o speranta divina si, cum zic batranele atunci cand recomanda un leac babesc, daca lucrul acesta nu face bine, el nu poate face nici rau.”

„eu cred ca fac parte dintre cei ce cred ca totul se afla in putin. Copilul e mic, dar in el e cuprins omul; creierul este stramt, dar el adaposteste gandirea; ochiul nu este decat un punct, dar el cuprinde in privirea sa orizontul.”

„Fireste, cele ca noi nu au prieteni. Avem numai niste amanti egoisti care isi cheltuiesc averea nu atat pentru noi, asa cum o spun, cat pentru a-si satisface vanitatea.

Pentru barbati de felul acesta, femeile trebuie sa fie vesele atunci cand ei sunt cu chef, sanatoase cand ei vor sa cineze, sceptice cum sunt si ei. Nu ni se ingaduie sa avem inima, caci riscam sa fim alungate cu sudalmi si sa nu mai avem nicio trecere.

Noi nu ne mai apartinem.

Nu mai suntem fiinte, ci lucruri. Suntem pe primul loc cand e vorba de amorul lor propriu, pe ultimul cand e vorba de pretuirea lor. Avem prietene, dar niste prietene ca Prudence, femei candva intretinute, care inca mai au pofta de o risipa pe care varsta lor nu le-o mai permite (…). Prietenia lor merge pana la servilism, dar niciodata pana la dezinteresare. N-o sa-ti dea niciodata un sfat de pe urma caruia n-ar putea profita (…). Nu ne fac niciodata un serviciu, oricat ar fi de mic, fara sa se aleaga cu o rasplata de doua ori mai mare decat face.”

„dragostea pe care mi-ai purtat-o mi-a deschis inima spre avanturile cele mai nobile.”

Scrisoarea pe care i-a trimis-o Alexandre Dumas Mariei Duplessis:

„Draga Marie, nu sunt nici destul de bogat ca sa te iubesc cum as dori, nici destul de sarac ca sa fiu iubit asa cum ai dori tu. Sa uitam deci amandoi-tu un nume care iti este poate aproape indiferent -iar eu o fericire care imi devine imposibila. E inutil sa-ti spun cat sunt de trist, pentru ca tu stii bine cat te iubesc. Adio, deci. Ai prea mult suflet ca sa nu intelegi cauza scrisorii mele si prea multa inteligenta ca sa nu ma ierti. Mii de amintiri. A.D.”

Romanul lui Dumas l-a inspirat pe Verdi sa compuna „La Traviata”:

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Mihail Drumes, CAZUL MAGHERU

Aceasta carte conform listei pe care am publicat-o in primul post trebuia citita abia peste ceva vreme, dar am fost in acest week-end la targul de carte Gaudeamus si am achizitionat-o si nu m-am putut abtine sa nu o citesc. Citisem, in urma cu aproximativ un an, Invitatia la vals si Elevul Dima dintr-a saptea si inca de atunci mi-am dorit sa citesc tot ce a publicat Drumes.

Cazul Magheru prezinta lupta interioara a lui Ilarie Magheru,de profesie doctor, care nutreste o iubire mare fata de semenii sai, iubire care il impinge, aparent, sa comita o crima si o talharie. Motivul pentru acesta abominabila crima il constituie lipsa banilor necesari in vederea definitivarii studiilor in India, unde vrea sa aprofundeze psihicul uman pentru a obine un minim de durere. Aflat in drum spre nunta surorii sale Mariana, afla intamplator ca unul dintre colegii de compartiment detine o suma importanta de bani (500.000 lei), bani care i-ar fi mai mult decat suficienti pentru realizarea scopului sau. Dintr-o greseala generata de subconstient ii adiminstreaza mosierului instarit un somnifer, acesta adoarme si Ilarie decide sa fure banii cu pricina. Dar constiinta lui nu admite acest comportament, ezita, iar intre timp, vine o familie din Turnu-Severin in compartimentul de clasa 1. Frustrat, Ilarie Magheru adoarme. Se trezeste intr-un macel generat de coliziunea acceleratului al carui calator este cu un marfar. Fuge vazand cu ochii prin noroaie si ajunge la o carciuma unde e luat drept un evadat dintr-un balamuc. Totusi, acolo este recunoscut de un fost coleg de facultate – Dr. Steflea care-i panseaza rana de la cap si il gazduieste in casa. Acolo, dimineata, dr. Magheru descopera un pachet in care sunt cei 500.000 de lei. Incearca sa isi explice cum a ajuns in posesia banilor, nu reuseste, pune totul pe seama somnabulismului de care suferea cand era copil, dar considera ca acei bani vor aduce un folos omenirii si decide sa-si continue planul cu Indiile. Dar, prin intermediul gazetelor, afla ca mosierul Matei Zavideanu fusese totodata ucis prin strangulare. Isi aminteste de un vis in care il strangula el insusi pe mosier, incepe zbuciumul launtric, iar la sfarsit, asemenea eroului lui Dostoievski din Crima si pedeapsa,Raskolnikov, decide sa se predea autoritatilor.

Finalul nu vi-l povestesc, as strica tot farmecul – se termina precum un basm – au trait fericiti pana la adanci batranesti si poate mai traiesc si azi. Oricum, lucrurile iau o turnura surprinzatoare. E pacat sa nu citesti romanul. E totodata primul roman a lui Drumes si pe mine m-a mirat ce poate crea un tanar de treizeci de ani.

Citate:

„Eram singur pe pamant, plecase toata lumea din mine, chiar eu insumi.”

„ceea ce facem pentru altii ramane intotdeauna dupa noi.”

„in evenimentele cruciale din viata noastra omul ramane singur, nimeni nu-l mai poate ajuta.”

„stia prea bine ca ne stanjeneste semenul nostru, ne sta in cale, ne incurca mersul inainte si abia asteptam sa piara, ca sa-i luam locul, daca se poate, chiar bunurile. Nu ne marturisim nici noua insine aceasta pornire hranita de egoismul cumplit care ne stapaneste, dar nu e mai putin adevarat ca ea exista si e atotputernica. Numai tatal si mama sunt pentru copiii lor straini de acest gand, dar asta e atat de putin! In schimb, copiii nutresc acest simtamant rusinos fata de parinti. Vai de sarmana fire omeneasca – cat e de plans!”

„viata e croita pentru fericiri mari si mici. Cele mari sunt rare, se intampla cand nu te astepti, sau nu se intampla deloc. Trebuie sa te multumesti cu cele mici, de fiecare zi, pe care, daca le aduni, fac mai mult decat una mare. Si pe urma, o fericire prea mare omoara omul, e nenorocire curata…”

„Moartea e dreapta, daca vine la timp, in pragul apusului, si odioasa, cand ne ia prin surprindere(…).”

„Un ideal nu se poate infaptui decat mergand pe drumul sanatos al moralitatii.”

„un criminal distruge doua vieti: una a victimei, cealalta a sa, proprie.”

„viata e mai bogata decat orice imaginatie. Toate astea le-am creat, datorita acestei forte universale care se cheama dragostea.”

„creatia nicicand nu poate trai fara viata pusa in ea.”

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Charlotte Bronte, JANE EYRE

Jane Eyre este o fetiţă orfană crescută de mătuşa tiranică alături de cei trei copii ai ei: John, Eliza şi Georgiana Reed. Mătuşa preferă să se descotorosească de micuţa Jane pe care o trimite la o şcoală caritabilă – Lowood. Acolo va petrece opt ani: şase ca elevă şi doi ca profesoară.

După măritişul directoarei de la Lowood, rămasă fără prietena ei, decide să meargă mai departe, sens în care dă un anunţ într-un ziar prin care îşi prezintă intenţia de a ocupa un post de guvernantă. Primeşte un singur răspuns şi acceptă să o educe pe pupila domnului Rochester, Adele Varens, o micuţă franţuzoaică.

Treptat, devine fascinată de persoana domnului Rochester şi se îndrăgostesc unul de celălalt decizând să se căsătorească. În ziua nunţii întâmpină o opoziţie la căsătorie: bigamia în care ar intra domnul Rochester, a cărui soţie, nebună, locuia ascunsă în conacul de la Thornfield, în grija unei femei, Grace Poole. Domnul Rochester îi cere lui Jane să rămână totuşi împreună, dar ea părăseşte Thornfield-ul şi trei zile rătăceşte pe străzi şi prin păduri, ajungând la Moor House unde cade pradă oboselii şi înfometării. E salvată de pastorul St. John şi de surorile acestuia Mary şi Diana. St. John îi găseşte lui Janet un post de învăţătoare la şcoala de fete din sat.

Unchiul bogat din Madeira decedează şi îi lasă o moştenire de douăzeci de mii de lire, bani pe care decide să-i împartă cu cei care se dovedesc a fi verişorii ei: St. John, Mary şi Diana.

St. John decide să se facă misionar în India şi o roagă pe Jane să-l însoţească ca soţie. Aceasta este aproape convinsă să accepte sacrificiul de sine, dar într-o seară de luni aude chemarea domnului Edward Fairfax Rochester şi decide să urmeze chemarea. Ajunsă la Thornfield găseşte locul devastat de un incendiu iscat de soţia domnului Rochester care, într-un acces de nebunie, pune foc în fosta cameră a lui Janet, se urcă pe acoperiş şi se aruncă pe caldarâm. Domnul Rochester este lovit de o grindă cuprinsă de flăcări şi rămâne ciung de o mână şi cu vederile pierdute. Reîntâlnirea cu Jane e sfâşietoare şi romantică. Cei doi se căsătoresc, trăiesc fericiţi împreună cu fiul lor, în strânsă legătură cu verişorii lui Janet.

 

Mi-a plăcut foarte mult acest roman, motiv pentru care l-am citit pe nerăsuflate. E uşor de citit şi romantic – autorul omniprezent face ca totul să se termine cu bine, şterge orice diferenţe între clasele sociale prin apariţia unui unchi bogat care lasă o moştenire, personajele sunt mânate de idealuri măreţe, capabile de sacrificiu de sine, gata să îşi ajute semenii la nevoie, săracii trăind laolaltă cu bogaţii, fără a-i pizmui pe cei din urmă, cei răi sunt pedepsiţi de soartă…

Lumea zugrăvită în roman este o lume ideală şi recomand cu căldură citirea acestui roman.

 

Citate:

„E o dovadă de slăbiciune şi prostie să spui că nu poţi să înduri ceea ce soarta îţi cere să înduri.”

„Dacă oamenii ar fi întotdeauna buni şi supuşi cu cei care sunt cruzi şi nedrepţi, cei răi ar face întotdeauna cum ar vrea ei. Nu s-ar mai teme niciodată şi atunci nu s-ar mai schimba niciodată, ci ar deveni din ce în ce mai răi. Când suntem loviţi fără motiv, ar trebui să lovim şi noi, cât mai tare. Sunt sigură că ar trebui – atât de tare, încât persona care ne-a lovit să înveţe să n-o mai facă niciodată.”

„Trebuie să-i urăsc pe cei care, orice aş face să le fiu pe plac, continuă să mă urască. Trebuie să le rezist celor care mă pedepsesc pe nedrept. E la fel de normal să-i iubesc pe cei care îmi arată afecţiune sau să mă supun pedepsei atunci când consider că e meritată.”

„ – A fost crudă cu tine, fără îndoială. Pentru că, vezi tu, ei îi displace caracterul tău, la fel cum domnişoarei Scatcherd îi displace al meu. Dar cât de amănunţit îţi aminteşti ce ti-a făcut şi ce ţi-a zis! Ce impresie deosebit de adâncă pare să fi lăsat în inima ta nedreptatea ei! Nici o purtare rea nu şi-a întipărit amintirea în acest fel pe sentimentele mele. Oare n-ai fi mai fericită dacă ai încerca să uiţi de severitatea ei, împreună cu emoţiile pătimaşe pe care le-a trezit? Viaţa mi se pare prea scurtă pentru a fi petrecută în ură sau amintindu-ne mereu faptele nedrepte. Toţi suntem împovăraţi de greşeli în lumea asta. Dar curând va veni timpul, sunt convinsă, când le vom îndepărta prin îndepărtarea trupurilor noastre supuse putrezirii. Când desfrânarea şi păcatul se vor scutura de pe noi împreună cu acest înveliş înjositor de carne şi numai scânteia spiritului va rămâne – impalpabilul principiu al vieţii şi al gândirii, pur ca atunci când l-a părăsit pe Creator pentru a inspira creatura. De unde a venit, se va întoarce. Poate pentru a intra din nou în legătură cu o fiinţă mai presus decât omul – poate pentru a trece prin treptele slavei, de la palidul suflet omenesc, prin strălucire, până la serafim. Dar este oare sigur că niciodată nu se va îngădui să degenerăm de la om la demon? Nu, nu pot să cred aşa ceva. Eu am alt crez, pe care nu l-am învăţat de la oameni şi de care pomenesc foarte rar, de care mă bucur şi de care mă agăţ, căci el împărtăşeşte tuturor speranţă. El face din Eternitate o odihnă – o casă puternică, nu o teroare, şi nici un abis. Şi în afară de asta, cu acest crez, eu pot distinge clar între criminal şi crima lui, pot cu atâta sinceritate să-l iert pe primul, în timp ce am oroare de cea de-a doua! Cu acest crez, răzbunarea nu îmi tulbură niciodată inima, degradarea nu mă dezgustă niciodată prea adânc, nedreptatea nu mă striveşte niciodată prea tare; trăiesc în pace, privind către sfârşit.”

„Aceasta este natura imperfectă a omului; asemenea fete pot fi găsite pe suprafaţa celei mai luminoase planete; şi ochi precum cei ai domnişoarei Scatcherd pot vedea doar aceste defecte mărunte, căci sunt orbi la strălucirea deplină a astrului.”

„Avea dreptate Solomon când a spus ^Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste, decât un bou îngrăşat şi ură^”.

„Este inutil să spui că fiinţele omeneşti ar trebui să se mulţumească doar cu linişte; ele au nevoie de acţiune şi dacă nu o pot găsi, o creează. Milioane de oameni sunt condamnaţi la un destin şi mai liniştit decât al meu şi milioane se revoltă în tăcere împotriva sorţii lor. Nimeni nu ştie cât de multe răzvrătiri – în afara celor politice – agită masele de fiinţe vii care populează pământul. Se presupune că femeile sunt în general calme, dar femeile sunt aidoma bărbaţilor, ele au nevoie să-şi antreneze şi să-şi dezvolte aptitudinile şi le trebuie un câmp de luptă pentru eforturile lor, la fel ca şi bărbaţilor; ele suferă când constrângerea e prea aspră, când lâncezeala e deplină, la fel cum suferă şi bărbaţii.”

„Dar eu îţi spun – şi ascultă mai bine – , vei ajunge într-o zi într-o strâmtoare stâncoasă, unde tot cursul vieţii va fi rupt în vârtejuri şi tumult, spumă şi clocot; fie vei fi zdrobită în fărâme şi aruncată pe vârfurile stâncilor, fie vei fi ridicată şi purtată pe un val călăuzilor către ape mai liniştite – aşa cum sunt eu acum…”

„Se spune că inteligenţa este conştientă de sine (…)”.

„Pentru mine, Jane, viaţa înseamnă să stau pe pojghiţa subţire de la suprafaţa unui vulcan care poate oricând să crape şi să scuipe foc.”

„în două cuvinte spuse din inimă poate exista tot atâta bunăvoinţă cât în multe altele.”

„Tinerele au un fel deosebit de a-ţi da de ştire că te consideră o persoană ridiculă şi demodată, fără a ţi-o spune în faţă. Un oarecare dispreţ în privire,o răceală în purtare, o nepăsare a tonului – toate le exprimă pe deplin sentimentele, fără a putea fi acuzate de vreo grosolănie deschisă în vorbă şi faptă.”

„Ia o zi; împarte-o în secţiuni; fiecărei secţiuni distribuie-i o sarcină – nu lăsa nefolosite nici un sfert de ceas, zece minute sau cinci minute, umple-ţi fiecare clipă; fă orice lucru când îi vine rândul, metodic, cu o regularitate statornică. Ziua se va încheia aproape fără să îţi dai seama că a început; şi nu rămâi datoare nimănui pentru că te-a ajutat să acoperi o clipă goală, nu va trebui să cauţi compania, conversaţia, simpatia, îngăduinţa cuiva; pe scurt, ai trăi aşa cum ar trebui să facă o fiinţă independentă.”

„nu e fericire mai mare decât să fii iubit de semenii tăi şi să simţi că prezenţa ta contribuie la mulţumirea lor.”

„Credeţi că pot să rămân ca să devin un nimic pentru dumneavoastră? Credeţi că sunt un automat – o maşinărie fără suflet? Şi pot îndura să-mi văd bucăţica de pâine smulsă de la gură şi picătura de apă vie vărsată din cupă? Credeţi că dacă sunt săracă, neînsemnată, urâtă şi măruntă, nu am un suflet şi o inimă? – Vă înşelaţi! – Am tot atâta suflet cât şi dumneavoastră – şi-o inimă la fel de plină. Şi dacă Dumnezeu mi-ar fi dăruit puţină frumuseţe şi multă bogăţie, aş fi făcut să vă fie la fel de greu să mă părăsiţi cum îmi este şi mie. Nu vă vorbesc acum prin mijlocirea obiceiurilor, convenţiilor, nici măcar a cărnii supuse morţii – spiritul meu este cel ce se adresează spiritului dumneavoastră, la fel ca şi cum amândouă ar fi trecut dincolo de mormânt şi acum am sta la picioarele lui Dumnezeu, egali – aşa cum şi suntem!”

„-Mila unor oameni, Jane, este un soi de tribut periculos şi jignitor, pe care se cuvine să li-l arunci înapoi în faţă celor care ţi-l oferă.”

„să trăieşti în familiaritate cu cei inferiori ţie este degradant.”

„Mie îmi pasă de mine. Cu cât sunt mai singură, mai lipsită de prieteni şi de sprijin, cu atât mă voi respecta mai mult. O să urmez legile date de Dumnezeu şi consfinţite de oameni. O să fiu credincioasă principiilor pe care le-am primit atunci când eram sănătoasă la minte şi nu nebună, aşa cum sunt acum. Legile şi principiile nu sunt pentru momentele liniştite şi senine, ci pentru clipe ca aceasta, când trupul şi sufletul se răzvrătesc împotriva asprimii lor. Sunt severe, dar nu pot fi încălcate. Dacă m-aş abate de la ele după bunul meu plac, care le-ar mai fi valoarea? Căci ele au o valoare –  întotdeauna am crezut asta şi dacă acum n-o mai cred, asta-i pentru că nu sunt întreagă la minte – absolut deloc, deoarece prin vene îmi curge foc, iar inima îmi bate mult prea repede pentru a-i putea număra zvâcnirile. În această clipă nu am drept sprijin decât părerile deja formate şi hotărârile deja luate şi pe această cale voi călca apăsat.”

„Viitorul era un pustiu înspăimântător, ca lumea după trecerea potopului.”

„prejudecăţile sunt cel mai greu de îndepărtat din acele inimi al căror pământ nu a fost niciodată afânat sau îngrăşat prin educaţie; ele se înrădăcinează acolo, rezistente precum buruienile ce cresc printre pietre.”

„Dumnezeu mi-a dăruit, într-o oarecare măsură, puterea de a ne făuri propria noastră soartă; şi când forţele noastre par să ceară un sprijin pe care nu-l pot căpăta – când voinţa noastră tinde spre un drum pe care nu-l putem urma – , nu trebuie nici să murim de foame, nici să stăm cu braţele încrucişate, copleşiţi de disperare: tot ce avem de făcut e să căutăm o altă hrană pentru minte, la fel de îndestulătoare ca şi cea interzisă pe care dorea să o guste – şi poate mai curată; şi să croim pentru pasul cutezător un alt drum, la fel de direct şi de larg ca şi cel la care Soarta ne-a pus stavilă, chiar dacă e mai greu ca acesta.”

 

„Domnul Rochester are o minte profundă şi o inimă sensibilă; el nu este nici egoist, dar nici comod; este prost – crescut şi face greşeli; atunci când greşeşte, o face din nesocotinţă şi lipsă de experienţă; un timp, el trăieşte aşa cum trăiesc prea mulţi bărbaţi, dar fiind fundamental mai bun decât majoritatea bărbaţilor; lui nu-i place acea viaţă înjositoare şi nu este niciodată fericit cu ea. Domnul Rochester învaţă lecţiile aspre ale experienţei şi are atâta minte încât să devină mai înţelept după ele. Anii îl fac mai bun; efervescenţa tinereţii s-a stins, dar ceea ce este cu adevărat bun în el rămâne. El e ca un vin bun – timpul nu-l poate acri, ci doar îi dă mai multă dulceaţă. Acesta a fost cel puţin personajul pe care am vrut să-l prezint.” (The Brontës : Their Lives, Friendships and Correspondence)

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Virginia Woolf, SPRE FAR. ORLANDO

În urmă cu câţiva ani am început să citesc Doamna Dalloway – varianta în engleză. Cred că după câteva pagini am abandonat-o pentru ceva mai interesant. Apoi un prieten mi-a împrumutat o carte autobiografică a Virginei Woolf din care, din nou, am citit doar câteva pagini (regret că nu am avut răbdarea să o citesc pe toată). Am rămas totuşi încăpăţânată în ceea ce priveşte scrierile ei, motiv pentru care am inclus-o în această listă.

Spre far este un roman alcătuit din trei părţi: Fereastra, Timpul trece şi Farulşi descrie două zile, aflate la zece ani distanţă una de cealaltă, din viaţa dramatică a  familiei Ramsey.

Pentru început aflăm că doamna Ramsey, o femeie frumoasă, mamă a opt copii, îi promite mezinului James, în vârstă de şase ani, că vor întreprinde o călătorie până la farul aflat în golful din apropiere, în cazul în care vremea le-o va permite.

Familia îşi petrece vara la conacul de la ţară împreună cu invitaţi diverşi – vecini, tineri studenţi îndrăgostiţi şi temerari sau în căutare de faimă, o pictoriţă zbuciumată de procesul creator, Lily Briscoe, bătrânul domn Carmichael –poet mereu în căutare de rime…

Domnul Ramsey, stâlpul familiei,  apare ca un scriitor nesigur în ceea ce priveşte perenitatea operelor sale care are în permanenţă nevoie de confirmarea celor din jur, un om introvertit, neînţeles şi urât de proprii copii.

După zece ani aflăm că doamna Ramsey s-a prăpădit împreună cu fiica Prue care moare în chinurile facerii primului copil şi cu Andrew care moare în Franţa în urma exploziei unui obuz. Domnul Ramsey, Cam, James, Lily Briscoe şi bătrânul domn Carmichael se întoc la conacul rămas în paragină. Primii trei vor face călătoria anticipată în urmă cu un deceniu – iar această călătorie apare ca o punte de legătură între cei doi copii şi tatăl pe care îl urăsc, tatăl se umanizează, devine un bătrân inofensiv.

Tânărul James ia hotărârea că orice va deveni in viată, va lupta împotriva tiraniei şi despotismului, adică împotriva faptului de a-i sili pe oameni să nu facă ceea ce vor.

Farul, în viziunea lui James, „un turn argintiu, ceţos, cu un ochi galben pe care-l deschidea blând, pe neaşteptate, seara. Acum… James privi spre Far. Vedea stâncile albite de valuri; turnul ţeapăn şi drept; putea distinge că era barat cu dungi albe şi negre; putea zări ferestrele; ba putea chiar să vadă şi rufele întinse pe stânci la uscat. Aşadar,ăsta era Farul? Ăsta?”.

Lily Briscoe, măcinată timp de peste un deceniu de procesul creator, revocând momente din viaţa familiei Ramsey, a doamnei Ramsey în special, reuşeşte să ducă la bun sfărşit tabloul.

Orlando – La început mi s-a părut mult mai uşor de citit acest roman decât Spre far deoarece acţiunea curgea linear, apoi s-au deschis tot felul de paranteze în alte paranteze şi mi-am dat seama că pe Virginia Woolf o caracterizează tocmai acest stil alambicat.

Orlando este povestea unei … persoane – la început bărbat, apoi femeie – pe parcursul a trei secole. Virginia Woolf a avut o legătură amoroasă cu Vita Sackville-West şi acest roman îşi propunea să o consoleze pe Vita deoarece nu s-a născut băiat şi pentru pierderea casei familiale.

Orlando e pentru început un tânăr îndrăgostit de o prinţesă de origine rusă, alături de care vrea să fugă în lume, dar care nu mai vine la întâlnire. Sfâşiat de durere, doarme trei zile şi trei nopţi, iar când se trezeşte pretinde că nu mai ştie nimic nici de îngheţul care a dus la decesul a mii de oameni în Anglia, nici de prinţese ruse. Apoi se refugiază în scris. Îl invită pe poetul Nicholas Greene la conacul lui de la ţară, poet pe care-l consideră o fiinţă superioară. Îi dă lui Greene manuscrisele cu poeziile lui, iar Greene îl ridiculizează într-o satiră. Atunci Orlando suferă o a doua mare decepţie şi se hotărăşte să îşi distrugă versurile, cu excepţia Stejarului, poezie scrisă în tinereţe.

Orlando va investi apoi timp şi bani în reamenajarea castelului, va ajunge ambasador la Constantinopol unde în urma unei lovituri de stat va deveni femeie şi se va întovărăşi cu o ceată de ţigani cu care va colinda prin lume, timp în care continuă să lucreze la creaţia dragă lui, Stejarul. Se va întoarce acasă, în cele din urmă, va duce procese în care i se contestă sexul, va câştiga acele procese pe care îşi risipeşte un venit considerabil…

Orlando se va căsători cu un explorator, va fi mamă şi va obţine consacrarea în literatură datorită Stejarului.

În concluzie – sincer nu cred că mai vreau să citesc ceva de Virginia Woolf, cu excepţia Jurnalului. Mi se pare greu de citit. Nu am întâlnit până acum o carte care să mi se pară aşa greoaie. Dar poate că nu am înţeles-o eu. Poate că peste câţiva ani o voi găsi-o fascinantă.

Citate:

         „Nu există în inima omului pasiune mai puternică decât dorinţa de a-i face pe ceilalţi să creadă la fel ca el. Nimic nu-i taie atât de dureros fericirea din rădăcini şi nu îl mânie atât de cumplit că un altul dispreţuieşte un lucru căruia el îi dă cea mai înaltă preţuire.”

„Schimbarea veşmintelor, vor zice unii filozofi, cântăreşte greu în toate astea. Măcar că par nişte nimicuri pline de deşertăciune, hainele, spun ei, au rosturi mai însemnate decât să ne apere de frig. Ele schimbă înţelegerea noastră despre lume şi a lumii despre noi. (…) Aşa încât nu greşesc cei care sunt de părere că hainele ne poartă pe noi şi nu noi pe ele; noi le putem face să ne modeleze braţul şi pieptul, dar ele ne modelează inimile, creierul şi limba după bunul lor plac.”

         „Un om care e în stare să zădărnicească iluzii este deopotrivă fiară şi puhoi. Iluziile sunt pentru suflet ceea ce este Atmosfera pentru Pământ. Dacă desprinzi învelişul acesta binefăcător făcut din aer, plantele mor, culorile pălesc. Pământul pe care umblăm se preface în zgură uscată. Călcăm pe marnă şi pietricelele fierbinţi ne pârlesc tălpile. Adevărul ne nimiceşte. Viaţa este un vis. Deşteptarea e ceea ce ne ucide. Cel care ne răpeşte visurile ne ia viaţa (…).”

         „inteligenţa, oricât ar fi de dumnezeiască şi vrednică să i te închini, are obiceiul să se cuibărească în cele mai prăpădite trupuri şi, vai, adesea înghite ca un căpcăun toate celelalte virtuţi; aşa încât, adeseori, acolo unde mintea e cea mai grozavă, inima, simţămintele, mărinimia, mila, îngăduinţa, bunăvoinţa şi celelalte de-abia mai apucă să mai răsufle (…).”

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Giovanni Boccaccio, DECAMERONUL

La o lecţie despre umanism am auzit întâia oară despre acest roman. Profesorul de istorie ni l-a dat drept exemplu al literaturii umaniste, dar ne-a spus că ar trebui să amânăm totuşi citirea lui până la vârsta majoratului.

Am aşteptat zece ani până în momentul în care l-am achiziţionat de la Adevărul. Au fost unii care văzându-mă că-l citesc au strâmbat din nas şi mi-au spus că au încercat şi ei să-l citească si li s-a părut, surprinzător!, plictisitor.

Eu am fost atrasă în lectură încă de la primele rânduri. Am citit romanul pe nerăsuflate în câteva zile, după serviciu şi o recomand cu căldură tuturor.

 

Acţiunea romanului are loc la Florenţa, oraş bântuit de ciumă, unde într-o zi de marţi, la Biserica Santa Maria Novella, după sfânta liturghie, „şapte tinere doamne, prietene, rude sau vecine, dintre care niciuna nu trecuse de douăzeci şi opt de ani şi nici nu se afla a fi mai crudă de optsprezece, toate înţelepte, de neam bun, frumoase, cu purtări alese şi vesele, dar totuşi cuminţi în veselia lor” (Pampineea, Fiammetta, Filomena, Emilia, Lauretta, Neifile, Elisa) şi trei domni (Pamfilo, Filostrato, Dioneo) –  „toţi trei plăcuţi la înfăţişare şi cu purtări alese” -vin cu ideea de a se pune la adăpost de molimă plecând cu toţii, împreună cu slujitorii lor, la ţară. Acolo petrec cincisprezece zile, din care zece (decameron în limba greacă însemnând zece) povestindu-şi felurite poveşti, pe diverse teme alese/ libere de orice temă, sub sceptrul unui rege/ unei regine, aleşi prin rotaţie.

 

În total, sub forma unui roman în ramă, sunt însumate o sută de povestiri despre ”aceia care, loviţi de cine ştie ce năpaste, izbutesc până la urmă să scape cu bine, împotriva oricăror aşteptări”, ”despre aceia care dobândesc prin iscusinţa lor un lucru mult dorit sau îl câştigă iar, de cumva l-au pierdut”, ”despre aceia ale căror iubiri au avut un sfârşit nenorocit”, ”despre acei îndrăgostiţi care ajung, până la urmă, după întâmplări nenorocite, să aibă parte de noroc”, ”despre aceia care, fiind îmboldiţi cu zeflemele, răspund pe dată înţepând, ori scapă de vreo pagubă, primejdie sau batjocură printr-un răspuns bine ţintit sau printr-o viclenie”, ”despre păcălelile pe care nevestele, ori că erau îndrăgostite, ori ca să scape de bucluc, le-au tras bărbaţilor, cu ştiinţa sau fără ştiinţa acestora”, ”despre acele păcăleli pe care zilnic şi le trag fie bărbaţii între ei, fie femeile bărbaţilor, fie aceştia femeilor” ori”despre aceia care mânaţi de dărnicie ori de mărinimie, au săvârşit lucruri de seamă în dragoste ori în alte cele”.

Finalul romanului este ciclic – cei zece întorcându-se la aceeaşi biserică Santa Maria Novella, de unde plecaseră în urmă cu câteva zile.

Autorul omniprezent şi omniscient nu ne mai prezintă în încheiere dacă efectele devastatoare ale ciumei au reuşit să-i răpună sau nu ,în final, pe cei zece tineri.

Citate preferate:

„după cum prostia îl nenoroceşte adesea pe om şi-l aduce la sapă de lemn, tot aşa înţelepciunea îl scapă pe înţelept de cele mai cumplite neajunsuri şi-l pune la adăpost de rele.”

 

„Şi acum, iubite doamne, un singur lucru vă mai spun: de-ţi face cineva bucata, fă-i-o şi tu;iar de nu poţi, ţine-l minte până ţi-o fi la îndemână, ca fiecare să-şi primească răsplata după faptă.”

 

„să nu uiţi niciodată că soarta nu ne îmbie cu zâmbetul pe faţă şi braţele deschise decât o dată în viaţă; iar dacă atunci omul nu ştie să-i primească darul şi ajunge pân la urmă sărac lipit şi cerşetor, se cade să arunce vina şi pe sine însuşi, nu pe soartă.”

 

„Puterile condeiului sunt mult, cu mult mai mari decât îşi închipuie aceia ce nu l-au încercat nicicând.”

„Orşice lucru în sinea lui slujeşte la ceva;dar, dacă-i rău întrebuinţat sau înţeles anapoda, el poate să prilejuiască nenumărate rele.”

 

„Unde sunt multe lucruri amestecate laolaltă este firesc ca acelea bune să şadă lângă cele rele.”

 

„n-am uitat că am închinat această carte femeilor deprinse să vieţuiască în huzur, şi nicidecum celor cu treburi; pentru aceia care citesc doar ca să-şi treacă vremea, nicio lectură nu-i prea lungă, dacă îşi atinge scopul pe care-l caută cititorul. Lecturile mai scurte se potrivesc cu mult mai bine şcolarilor, care trudesc spre a-şi trece vremea cu folos, şi nu ca să petreacă, decât vouă, femeilor, cărora vă rămâne liber tot timpul neîntrebuinţat în desfătările iubirii.”

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized